Sunteţi frumoase, dar sunteţi reci, le mai spuse el. Nu poate muri cineva pentru voi. Fireşte, despre floarea mea de trandafir un trecător obişnuit ar crede că vă seamănă. Dar ea singură e mai importantă decât voi toţi, deoarece pe ea am stropit-o. Deoarece pe ea am pus-o sub un glob de sticlă. Deoarece pe ea am adăpostit-o după un paravan. Deoarece ei i-am omorât omizile (în afară de două-trei pentru fluturi). Deoarece pe ea am ascultat-o plângându-se sau lăudându-se sau uneori chiar tăcând. Deoarece este floarea mea de trandafir.
Micul prinţ - Antoine de Saint Exupéry
- M-ai văzut? De ce nu m-ai strigat?
- M-ai înspăimântat, aveai ochii înfricoșători.
- De fapt, voiam să te ucid, aveam pistolul în buzunar.
- Știi că-i ciudat? Privind în ochii tăi, am simțit că mă iubeai.
Vila de vineri - Alberto Moravia
O dată cu războiul a devenit legitim să te închizi în tine, să trăiești de azi pe mâine, să nu mai tânjești după prilejurile pierdute.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul I)
Tânarul temerar care fugea de lucruri, crezând că ele au să se întâmple din nou
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul II)
Apoi am fost împărțit între satisfacția de a avea fata și rușinea pentru înfățișarea ei umilă și naivă.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul II)
Gustam din plin plăcerea aceea a resentimentului satisfăcut, a prilejului pierdut în chip fericit, care a devenit apoi pentru mine o obișnuință.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul II)
În orașul răscolit, și mereu în alertă, nimeni nu mai privea femeile ca odinioară, nimeni nu le urmărea, nici măcar în rochiile de vară, nici chiar dacă râdeau. Și în această privință, eu prevăzusem războiul! Pentru mine acest risc încetase de un timp. Dacă mai aveam încă dorințe, nu mai aveam iluzii.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul III)
Petreci împreună luni, ani, apoi se întâmplă ceva. Pierzi o întâlnire, te muți, și unul pe care-l vedeai în fiecare zi... nu mai știi nici măcar cine e.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul IV)
Ești ca un copil, ca un copil mândru. Ca un copil din aceia cărora li se întâmplă o nenorocire, le lipsește ceva, dar care nu vor să spună nimic, să nu se afle că suferă.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul VI)
Mă gândeam că eram bătrân și că aveam să continui mereu viața aceea.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul VI)
- Suntem pe lume din întâmplare, spusei. Tată, mamă și fii, totul vine din întâmplare. Inutil să plângem. Ne naștem și murim singuri...
- E de ajuns să iubim puțin, murmură ea, cu vocea aceea autoritară.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul VIII)
Ciudat lucru, mă gândii, cu copiii se întâmplă la fel cum se întâmplă cu cei mari: se dezgustă de prea multă dădăceală. Dragostea e un lucru care plictisește.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul IX)
Există iubiri care să nu insemne egoism, în care bărbatul sau femeia să nu vrea să-l transforme pe celălalt în interesul lui?
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul IX)
Sunt timpuri în care numai cine e singur nu-și pierde capul.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul XI)
Și câteodată mă gândesc că numai inconștiența copiilor, inconștiența autentică, nu simulată, poate să-ți îngăduie să vezi ceea ce se întâmplă fără să te simți vinovat.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul XXIII)
Îmi dau seama că am trăit o singură, îndelungă izolare, o vacanță fără noimă, ca un copil care, jucându-se de-a v-ați ascunselea, intră într-un crâng, se simte bine, privește cerul printre frunze și uită să mai iasă de acolo.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul XXIII)
Ne simțim umiliți pentru că ne dăm seama - pipăim cu privirea - că în locul celui mort am putea fi noi: n-ar fi o deosebire, și dacă trăiam, aceasta i-o datorăm unui cadavru însângerat. De aceea fiecare război e un război civil: fiecare căzut seamănă cu cel care rămâne și-i cere socoteală pentru asta.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul XXIII)
- Și cu cei căzuți ce facem, pentru ce au murit?
Eu nu știu ce să le răspund. Cel puțin acum. Și mi se pare că nici ceilalți nu știu. Poate o știu doar morții, și numai pentru ei războiul s-a sfârșit cu adevărat.
Casa de pe colină - Cesare Pavese (Capitolul XXIII)
Să agăți un partener de pat pentru o relație scurtă este aiuritor de simplu. Nu trebuie să intrebi nimic; e de-ajuns să zâmbești și să miroși bine. Cu cât ei încep să fie mai nervoși, cu atât mai plăcut te învăluie liniștea. Mai torni în pahar, îi asculți povestind despre ce-i stingherește, spui ceva vag care sună bine, nu te gândești la nimic. Imediat după aceea te apuci de picioarele patului și îți rotești curul spre ei. Iar dacă ei împing, înșfacă și gâfâie suficient de mult, atunci nu te mai gândești preț de câteva clipe la bărbatul pe care nu l-ai putut păstra și la bărbatul pe care nu l-ai putut avea. Treabă destul de simplă.
Dormi! - Annelies Verbeke
El se lăsa legănat, răsfăţat şi gâdilat, primind cu sufletul deschis viaţa blândă ce îl învăluia din toate părţile. Viitorul i se înfăţişa confuz, ca o îmbrăţişare tăcută, care avea să dureze la nesfârşit, într-o semiobscuritate fericită, unde vin, nimeresc într-o rază şi apoi se ascund iarăşi, râzând şi legănându-se, diferitele jucărioare ale acestei lumi. Dar în inevitabilele clipe de singurătate ale unui logodnic, seara târziu, dimineaţa devreme, avea o ciudată senzaţie de gol, ca şi cum într-un tablou multicolor din bucăţi, format pe faţa de masă, ar fi rămas nişte goluri necompletate, cu contur întortocheat.
Apărarea Lujin - Vladimir Nabokov
Îl trase pe american afară din coloană şi dintr-o lovitură îl trimise direct la pământ.
Americanul rămase perplex. Se ridică buimac în picioare, scuipând sânge şi doi dinţi. […]
- De ce tocmai eu? îl întrebă el pe neamţ.
Neamţul îi făcu vânt înapoi în coloană.
- Te ce tu? Te ce alţii? zise el.
Abatorul cinci - Kurt Vonnegut
Oare nu minți, Marcello? La drept vorbind și tu ești foarte mulțumit de tine însuți. Ai tot ce poftești: o mașină, o meserie palpitantă, femei, norocul de a fi întotdeauna în miezul a tot ce merită să fie comentat, relatat, spre încântarea tuturor țațelor din cele două emisfere. Nu-ți lipsește decât… Dar Marcello e Marcello pentru că întrebarea lui nu merge niciodată mai departe.
La Dolce Vita - Lo Duca
În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii - şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta.
De veghe în lanul de secară - J. D. Salinger
Apoi se lăsă tăcerea. Din nou marea cu sunetele ei. Un val îl ridică încet. Venea de departe şi călătorea calm mai departe; eternitatea dădea din umeri.
Întuneric la amiază - Arthur Koestler
Poate că fiecare a revăzut scena primei lor întâlniri: […] Tot felul de posibilităţi gravitează atunci, din abundenţă, în jurul lor; îşi pot permite să le irosească, vor veni altele, dansul acesta de atomi nu va cunoaşte sfârşit. Viaţa este foarte darnică, bogăţia ei îi îmbată.
Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt? - Pascal Bruckner
Raza de soare se mișcă mai departe prin odaie, târând după ea săgeata ei lungă de aur. Afară se pornise un vânt ușor, care șoptea gingaș cireșilor de pe Alee.
- Ascultați, ascultați, vorbește vântul, zise John, înclinându-și capul într-o parte. Și tu crezi, Mary Poppins, că n-o să mai fim în stare să auzim astea când o să fim mari?
- Ba o să auziți, le răspunse Mary Poppins, dar n-o să înțelegeți.
Barbara începu să plângă încetișor. Și în ochii lui John erau lacrimi.
- Ei, nu-i nimic de făcut. Așa e viața.
Mary Poppins - P.L. Travers